Localitatea este situată în Valea Enichioiului, la 26 km sud-est de centrul raional Cantemir şi 128 km de oraşul Chişinău. Fiind datat în anul 1770 ca localitate de tătari, este una din localităţile cu populaţie românească, fondate pe locul cîşlelor tătăreşti. Oiconim de origine turcică, tătară yeni koi „sat nou”. De aici şi denumirea turcică Enichioi. Repopularea aşezării a avut loc spre sfîrşitul sec. XVIII, când tătarii nogai de Bugeac au fost evacuaţi peste Nistru, în Crimeia şi în stepele Donului. Aici s-au aşezat cu traiul ţăranii veniţi din regiunea Codrilor Lăpuşnei şi Tigheciului, parţial şi de peste Prut. Ulterior satul s-a mai numit şi Enăcheşti. Este centru de comună din a cărei componenţe fac parte următoarele sate: Ţolica, Bobocica şi Floricica.
În formularul de serviciu al bisericii din 1841 se spune că biserica cu hramul “Sf.Ierarh Nicolae” din Enichioi a fost construită de către enoriaşi în anul 1812. Era din lemn, pe temelie de piatră, acoperită cu scândură, cu clopotniţa, de asemenea , din lemn. Anuarul Episcopiei Cetăţii Albe-Ismail din perioada interbelică, dar şi Anuarul Episcopiei Chişinăului şi Hotinului din anul 1922, ne spune că biserica veche din această localitate, a fost zidită în anul 1800. În anul 1914, în urma unui incendiu , a fost refăcută din piatră şi clasată ca monument istoric. Biserica se află pe teritoriul cimitirului satului. În perioada regimului sovietic biserica din Enichioi a fost închisă.
Vestigii arheologice interesante – în sat a fost descoperită o structură posibil medievală (un cuptor de ars ceramică şi fragmente de vase din sec.X-XI), care sugerează urme ale unor ateliere sau locuinţe vechi în zonă, materialele au fost prelucrate şi sunt expuse în muzeele locale (Tartaul).
Cuptorul pentru uscat (și ars) ulcioare din argilă descoperit în satul Enichioi reprezintă o instalație tradițională de olărit, cu valoare atât practică, cât și istorică.
Acest tip de cuptor este o construcție din lut ars, parțial îngropată în sol, folosită în procesul de prelucrare a ceramicii. Descoperirile arheologice din zonă confirmă existența unui astfel de cuptor de olărie, utilizat pentru producerea vaselor din lut, inclusiv ulcioare.
Cuptorul tradițional pentru uscat și ars ulcioare are, de regulă, două părți principale:
- Camera de ardere (focarul) – partea inferioară unde se introduce lemnul și se produce focul
- Camera de uscare/ardere – partea superioară, unde sunt așezate ulcioarele crude
Între aceste două compartimente există o placă perforată sau un grătar din lut, care permite circulația căldurii. Înainte de arderea propriu-zisă, ulcioarele trec printr-o etapă de uscare: vasele modelate sunt lăsate inițial la aer, ulterior sunt introduse în cuptor la temperaturi joase, pentru eliminarea umidității, uscarea lentă este esențială pentru a preveni crăparea obiectelor
Acest proces este crucial, deoarece argila conține apă care trebuie eliminată treptat pentru a evita deteriorarea pieselor.
După uscare, temperatura este ridicată progresiv: arderea are loc la temperaturi ridicate (aprox. 900–1100°C pentru ceramică tradițională), în cuptoarele tradiționale cu lemne, mediul poate deveni redus (fără oxigen), ceea ce influențează culoarea finală a vaselor, fumul și carbonul pot da nuanțe specifice (gri, negru) ceramicii.
Cuptorul de la Enichioi este important deoarece:
- demonstrează existența unei tradiții vechi de olărit în sudul Moldovei
- reflectă tehnici meșteșugărești transmise din generație în generație
- poate deveni un obiectiv turistic și educațional pentru promovarea patrimoniului local.
